Valoarea exactă a capitalului propriu care trebuie adus depinde de activele și veniturile potențialului cumpărător, precum și de localizarea proprietății. De regulă, între 20% și 30% din prețul de achiziție este necesar ca capital propriu pentru a acoperi 8-10% din costurile incidentale de achiziție. Sunt posibile rate mai mici ale capitalului propriu în funcție de venitul cumpărătorului și de alte active, dar acestea implică, de obicei, o primă de dobândă. Creditarea bancară depinde de solvabilitatea împrumutatului și de garanțiile acestuia. Dacă raportul împrumut/valoare este sub 60%, costurile de finanțare sunt cele mai favorabile.

Termenul "leasehold" se referă la un drept echivalent proprietății reale care este creat într-un "registru funciar leasehold" separat.

O proprietate poate fi închiriată ca "drept de proprietate imobiliară" pentru o perioadă fixă de 60 până la 99 de ani în schimbul unei chirii lunare pentru teren. Cu toate acestea, în această perioadă, dreptul de proprietate rămâne în posesia titularului contractului de închiriere. Titularii contractului de leasing au, în general, dreptul de a construi și de a utiliza proprietatea pe durata contractului. Proprietatea închiriată poate fi vândută de către titularii contractului de închiriere în această perioadă, dar acest lucru necesită acordul titularilor contractului de închiriere.

La sfârșitul contractului de închiriere, proprietatea revine locatarilor sau este extinsă. În cazul parcelelor cu construcții rezidențiale, se plătește adesea o compensație locatarilor pentru valoarea materială a clădirilor (denumită adesea valoare comună). Contractul de închiriere stipulează ce trebuie să plătească locatarii la sfârșitul termenului.

Terenurile și drepturile echivalente cu terenurile (de exemplu, drepturile de construire moștenite) sunt o parte delimitată a suprafeței pământului (secțiunea 905 din BGB) și sunt înregistrate în registrul funciar. Registrul funciar este un registru oficial, public condiționat, al proprietăților în care sunt înregistrate, de exemplu, structura proprietății și orice drepturi asociate proprietății, precum și orice sarcini asupra acesteia. În conformitate cu § 3 GBO, fiecare parcelă de teren are propriul său loc în registrul funciar (pagina registrului funciar). Citiți mai multe despre Registrul funciar din München aici.

Secțiunea 8 din Legea germană privind condominiile (WEG) reglementează declarația de divizare. Pentru o proprietate divizată se întocmește o declarație de divizare, în care sunt stabilite toate drepturile și obligațiile esențiale ale coproprietarilor.

Proprietarii inițiali ai unei proprietăți pot diviza o clădire în cote de coproprietate în proprietate, astfel încât fiecare cotă să fie asociată cu proprietatea specială a unui anumit apartament sau a unor camere nerezidențiale.

De asemenea, se reglementează care părți ale clădirii sunt deținute separat sau utilizate ca proprietate comună. În plus, anumitor unități li se pot atribui drepturi speciale de utilizare (de exemplu, pentru zonele de grădină) și se pot emite reguli comunitare. Declarația de divizare trebuie să fie autentificată la notar. Înainte de întocmirea foilor de carte funciară, planul de compartimentare a clădirii trebuie verificat de autoritatea de autorizare competentă (§ 7 WEG) și trebuie confirmat caracterul închis al proprietății.